În anii 1868–1869, cofetarul polonez A. V. Fialkovski a încercat să transforme un teren din piațeta Teatrului Național într-un loc de relaxare pentru bucureșteni. Proiectul, inspirat de Expoziția Universală de la Paris, s-a blocat însă într-un conflict între Minister și Primăria Capitalei.
Fialkovski venise în București în timpul Războiului Crimeei și devenise o prezență cunoscută în viața mondenă a orașului. Cofetăria pe care o administra la parterul și în subsolul casei Török, la intersecția străzii Regale cu strada Ion Câmpineanu, era un important loc de întâlnire și divertisment.
În ianuarie 1868, cofetarul i-a cerut ministrului Cultelor, D. Gusti, concesionarea unui teren aflat pe una dintre laturile pieței Teatrului Național, spre strada Știrbey Vodă. Fialkovski voia să amenajeze acolo un pavilion mobilat cu canapele, scaune și mese de marmură, înconjurat de flori, pomi, alei pietruite și iluminat pe timpul nopții.
Planul prevedea un spațiu în care bucureștenii să se poată odihni vara, să citească ziare și să consume băuturi răcoritoare. Ideea fusese inspirată de vizita cofetarului la Expoziția Universală de la Paris din 1867, unde observase folosirea terenurilor libere pentru amenajări destinate publicului.
După înregistrarea cererii și depunerea planurilor, Direcția Teatrelor a solicitat o analiză tehnică. Directorul general Grigore Bengescu l-a desemnat pe arhitectul Scarlat Beneș să întocmească raportul, iar acesta a considerat că proiectul putea îmbunătăți zona. Totuși, el a recomandat mutarea construcției pentru ca aceasta să nu obtureze perspectiva către Pasajul intrării Domnești și loja regală.
Propunerea a primit acordul șefului serviciului de arhitectură, G. Burelli, iar contractul a fost semnat la 24 aprilie 1868. Problemele au apărut odată cu începerea lucrărilor, când Primăria Capitalei a contestat dreptul Ministerului de a dispune de teren și a susținut că autorizația ținea de competența administrației locale.
Conflictul pentru teren și despăgubiri
Primăria a invocat și un ordin care interzicea ridicarea construcțiilor din scânduri în ocolul I al Capitalei. Schimbarea guvernului a complicat și mai mult situația, iar Fialkovski a depus mai multe plângeri, reclamând cheltuielile făcute până atunci.
Cofetarul a cerut fie respectarea contractului, fie plata unor despăgubiri de 254 de galbeni. La 27 martie 1869, ministrul Alexandru Crețeanu a propus Consiliului de Miniștri două soluții: obligarea Primăriei să accepte construcția sau compensarea financiară a lui Fialkovski.
Consiliul de Miniștri a respins însă solicitarea. Membrii săi au stabilit că Ministerul semnase contractul fără temei legal și că Fialkovski nu putea invoca necunoașterea legilor pentru a obține despăgubiri.
Grădina de vară din apropierea Teatrului Național nu a fost construită niciodată. Fialkovski și-a continuat activitatea până în 1898 și a rămas principalul furnizor al Casei Regale.
