Ceremonia de înmormântare de patru zile a ayatollahului Ali Khamenei, desfășurată la Mashhad la începutul lunii iulie 2026, a devenit un barometru al alianțelor regionale. Dintre toate statele reprezentate, doar Irakul și Pakistanul și-au trimis prim-miniștrii — Shahbaz Sharif și Ali Falih Kadhim al-Zaidi — un gest care depășește simpla curtoazie diplomatică.
Savantul Achille Mbembe definește necropolitica drept „subjugarea vieții puterii morții”, iar ceremonia de la Mashhad a funcționat exact în acest sens: Republica Islamică a evaluat care națiuni erau dispuse să trimită o „delegație a lamentărilor”. India a ales o cale de mijloc, delegând generalul șiit Ata Hasnain, fără ca premierul Narendra Modi să fie prezent și fără ca acesta să condamne asasinarea lui Khamenei în atacul aerian americano-israelian din 28 februarie.
Cartea lui Dominique Moïsi, „Geopolitica emoției”, publicată în 2009, oferă un cadru util pentru a înțelege aceste gesturi. În contextul celei de-a doua administrații Trump, această geopolitică s-a transformat într-o „geopolitică a atenuării”: orice stat care ar fi trimis un șef de guvern la înmormântare trebuia să calculeze în prealabil reacția Washingtonului.
Alianța iraniano-pakistaneză nu era inevitabilă. În anii 1990, cele două țări s-au confruntat indirect în Afganistan, iar în 2024 au făcut schimb de focuri din cauza separatiștilor baluci. Războiul din 2026 a schimbat ecuația: medierea pakistaneză a adus Iranul și SUA la masa negocierilor de la Islamabad, iar Pakistanul a obținut extinderea armistițiului și asupra operațiunilor israeliene din Liban.
India, în schimb, nu a cerut armistițiu, în ciuda legăturilor militare cu Israelul — consolidate și prin vizita lui Modi în Knesset în februarie 2026. Deși New Delhi susține o politică de „multi-aliniere”, menținând relații cu rivali precum Iranul și SUA, granițele geografice contează: Iranul și Pakistanul împart o frontieră lungă, ceea ce face cooperarea concretă — inclusiv în gestionarea tensiunilor cu talibanii și cu separatiștii baluci — mult mai viabilă.
Analiștii descriu această configurație drept o „Axă a Simpatiei” emergentă, mai flexibilă decât Axa Rezistenței promovată de Teheran. Pakistanul nu alege o tabără, dar rolul său de mediator asertiv și apropierea strategică de Iran semnalează o reconfigurare profundă a dinamicii de putere din Asia de Sud-Vest.
